sotron

21-27 decembrie – cum mi-am petrecut ziua mea si craciunul

Posted in Uncategorized by sotron on December 27, 2009

Nici nu sunt sigura ce zi e astazi. Trebuie sa ma opresc din scris, sa ma uit la ceasul de la computer. E 27. Am plecat de acasa de vreo 3 saptamani, dar nici nu mai stiu exact ce zi era. Ar trebui sa caut prin mailuri data de pe biletul de avion. Oricum, dupa ce am calatorit cu autocar, avion, tren, feribot si masina de teren, am dormit pe canapea, in pat, in tren, pe puntea feribotului si in desert, am ajuns, in cele din urma, in minunatia asta de Khartoum. Nu as putea sa spun prea multe despre oras, pentru ca l-am vazut doar asa, in treacat, in drum spre casa in care o sa locuiesc. Pot, totusi, sa spun ca am vazut cel mai frumos apus de soare din viata mea. Pana acu cateva zile, spuneam ca nimic nu poate intrece apusurile din egipt. Insa culorile minunate in care s-a imbracat aseara cerul de deasupra caselor din pamant, fara acoperis, de la intrarea din Khartoum, nu se aseamana cu nimic.

Pe 21 decembrie, deci, a fost ziua mea. In Romania erau 20 de ani de la revolutie, si era frig din cate mi s-a spus. Cred ca inca e. Acolo unde eram eu, intr-o camera a unui hotel de pe o straduta din apropierea garii din Aswan, la ora 4 jumate s-a auzit rugaciunea de dinainte de rasaritul soarelui, de la moscheea din apropiere. M-a trezit, dar am adormit la loc. Colegele mele de camera, frantuzoaicele Amelie si Ana, pe care le-am cunoscut pe trenul cu care am venit in Cairo, nu au auzit nimic. M-am trezit pe la ora 8 si am intrat la baie tiptil, sa nu le trezesc pe fete, cu cartea Bible, Quo’ran and Science, pe care am primit-o cu o seara inainte de la un musulman cu barba si galabea alba, care vindea posetute si portmonee de piele pe strada care merge de-a lungul Nilului. M-a oprit sa-mi multumeasca pentru ca ii respect cultura si religia, pentru ca aveam capul acoperit. A fost prima zi din cele aproape 2 saptamani pentrecute in Egipt, cand mi-am acoperit capul, si am facut-o ca un fel de experiment, sa vad ce se intampla. Mi-a oferit apoi cartea asta, bucurandu-se ca sunt interesata sa-i cunosc religia. I-am spus ca i-o aduc inapoi cand ma intorc in Aswan. Din pacate, am lasat cartea pe geamul de la baie, si a cazut pe un acoperis, cand a inchis Ana geamul. Asa ca nu am reusit sa citesc decat primele cateva pagini.

Am fugit apoi sa scot banii de pe card. Toti banii mei (nu foarte multi, ce-i drept), pentru ca in Sudan nu merg bancomatele. Mi-am cumparat hartie igienica, paine pentru drum, o sticla de apa de un litru jumate, m-am mai bucurat putin de soarele frumos si de caldura blanda a iernii egiptene, am incercat sa cumpar o ultima esarfa cu 5 lire (2,5 lei), m-am intors la hotel, am strans rucsacul, sacul de dormit, le-am salutat pe Amelie (care statea la povesti in restaurantul hotelului cu un nubian din wadi halfa) si pe Ana (care dadea al mielea telefon la aeropoarte, incercand sa-si recupereze bagajele care i s-au pierdut in istanbul in urma cu vreo 4 zile), si am alergat sa iau un taxi care sa ma duca in port (imi pare rau ca am aflat abia apoi ca era si tren, care m-ar fi costat de 40 de ori mai putin).

Din fericire, nu am intrebat la ce ora sa fiu pe feribot, ci am luat de bun ce scria prin ghiduri, asa ca am ajuns doar la ora 12, pe cand ceilalti europeni erau pe vas de la 8 dimineata, iar noi am plecat abia la 6 seara, dupa lasarea intunericului.

Am ajuns in port, si am inceput sa trec prin cele vreo 6-7 controale de bagaje si pasaport si viza ale egiptenilor. Hamali duceau in spinare cutii de carton uriase. Altii trageau carucioare vechi incarcate ridicol de mult cu geamantane mari, frigidere si televizoare, plase, sacose. Arabii si negri se certau, plecau, veneau, radeau, se bagau in fata, se impingeau, incercau sa intre cu saci pe care sa nu-i cantareasca, ca sa nu plateasca pentru ei. Negresele purtau cele mai colorate rochii si saluri, pe care le voi vedea mereu de acum inainte, diferite de hainele sumbre ale egiptencelor din Cairo. Am reusit mereu sa intru in fata, fiind femeie si alba, carand un rucsac urias in spinare. Fiecare politist care mi-a verificat pasaportul, sau viza, sau mi-a pus vrun timbru sau vreo stampila sau vreo semnatura, mi-a zambit prietenos si mi-a urat Welcome to Egypt, desi eu tocmai urma sa plec din Egipt. In vreo ora am reusit sa ajung la ultimul control inainte de a ma urca pe feribot, unde am cunoscut un neamtul de 70 de ani, simpatic, cu barba alba si palariuta, un fel de Mos Craciun, care locuia in Africa de Sud de 43 de ani, si care si-a trimis masina in Germania, a plecat si el dupa ea, si se intorcea la Cape Town, singur, in speranta ca o sa ajunga pana de ziua lui, la finele lui februarie. Pe vas am mai cunoscut un italian care urma sa se plimbe singur, cu mijloace de transport in comun, prin Sudan, trei sarbi care se indreptau spre Cape Town cu rucsacele in spate, care mai de care mai mic, pe Frank, un oldandez de 61 de ani, care mergea cu bicicleta din Cairo in Khartoum, si care publicase deja zece carti despre calatoriile lui prin lume cu bicicleta. In vara lui 89 a fost in Roamania, pe care a strabatut-o in sase zile. Isi amintea ca oamenii nu aveau de unde sa-si cumpere de mancare. Ca a avut noroc ca avea mancare la el, si ca, daca incerca sa vorbeasca cu cineva, oamenii ii intorceau spatele, pentru ca le era teama sa vorbeasca cu straini.

I-am cunoscut pe suedezul Joakim si pe iubita lui, englezoaica Dawn, care se indreptau spre Africa de Sud, si l-am reintalnit pe australianul Justin (pe care l-am cunoscut cu o seara inainte cand am cumparat biletul), care vroia sa ia cu el un catelus pe care-l gasise in Egipt si vroia sa-l salveze de musulmani, care nu iubesc deloc cainii. Incerca acum sa-l transporte in Sudan, insa nu l-au lasat sa urce cu el pe feribot, asa ca a platit 80 de lire (9 euro), ca sa-l poata lasa pe platforma care transporta marfa si masinile. Povestile lor mi-au dat curaj, incredere si optimism.

Seara am povestit despre Kundera, Eliade, constelatii, calatorii si India, cu Justin si cei trei sarbi. Noaptea am dormit pe punte, sub stele, infofolita in sacul de dormit, printre sutele de arabi, negri si negrese, si sacosele lor de cele mai neasteptate forme si materiale. M-a trezit iar rugaciunea de dinaintea rasaritului. Cativa dintre calatori, cu vanataia pe frunte pe care o vezi la atatia musulmani, din cauza rugaciunii, au ingenunchiat cu fata la Mecca, in timp ce din difuzoare rasuna Coranul. Pe la ora 9 am trecut pe langa impresionantul Abu Simbel, pe care l-am fotografia toti, africani si vestici, deopotriva, iar la 12 am ajuns la Wadi Halfa. Pana m-am dat jos de pe feribot, completasem deja vreo 3 hartii pe care mi-am scris numele, nationalitatea, religia, varsta, numarul vizei, etc, etc. Am trecut de frontiera aratandu-mi pasaportul si bagajele de mai multe ori, si in sfarsit, am intrat in Sudan!

Am mers pe jos vreo 2 km prin desert spre oraselul propriuzis, de-a lungul singurei sosele care leaga nordul de Khartoum, construita de doar cateva luni. Femei in rochii colorate, razand, mergeau la fantana sa ia apa. Din cand in cand mai trecea cate un pick up truck Toyota, sau vreun om calare pe magar. Wadi Halfa e un capat de lume, e un loc fantastic, parca dintr-o alta realitate, diferita de cea in care ne aflam. Aici nu se intampla nimic, si totusi are un farmec ca nici un alt loc in care am fost vreodata. Am aflat apoi ca acelasi lucru il spune si un scriitor spaniol (al carui nume nu mi-l amintesc acum) care a calatorit prin Africa. Mi-am petrecut noaptea intr-un pat sudanez, din impletituri intr-un “hotel” asemanator cu cele mai ieftine cazari de la Vama Veche, pentru care am platit echivalentul a 2 dolari jumate.

A doua zi, primele cateva ore am alergat de la un birou la altul, si apoi inapoi, si apoi la altul, si apoi inapoi pentru o semnatura, o stampila, un timbru, o verificare, o alta viza, in incinta politiei de emigrari. Urma sa ma inalnesc seara cu Raluca si un grup de oameni la Karima, undeva la mijlocul drumului. M-am zgarcit de 70 de lire sudaneze, si bine am facut. Unul dintre autocarele in care as fi putut sa fiu a mers 100 de km, dupa care s-a rasturnat. Lumea spunea ca au murit mai multi oameni. Am ramas, deci, cu ceilalti care-si asteptatau masinile, care ajungeau la o zi dupa feribot. Am inceput sa simt tot mai mult valoarea aproape nula pe care o are timpul in Africa, si nepasarea oamenilor la trecerea lui. In timp ce europenii se grabeau, vroiau sa-si scoata masinile de pe platforma inainte de ora 5, cand se inchidea frontiera, africanilor care descarcau (masinile nu puteau fi luate decat dupa ce era data jos toata marfa), nici ca le pasa. Faceau pauze de masa, pauze de ras, pauze in care se certau. Din vreo 20-30 de hamali, doar vreo 4 lucrau. Ceilalti vorbeau, dadeau indicatii, radeau, se plimbau. Politia de frontiera a asteptat insa, pana la ora 6 jumate, in schimbul a unei sume mici de bani.

Mi-am petrecut noaptea in desert, nu departe de Wadi Halfa, impreuna cu cuplul suedez-englezoaica, a caror Land Rover avea un cort pe acoperis si un pat inauntru.

A doua zi era 24. M-am trezit in ajunul Craciunului intre dune de nisip, am mancat lapte cu cereale, ne-am facut poze si am pornit spre sud. Undeva, la mijlocul drumului intre Wadi Halfa si Karima, m-am intalnit cu grupul cu care era Raluca, si m-am intors in Wadi Halfa. Seara de ajun am petrecut-o band ceai pe una dintre cele patru terase din localitate. Am dormit la acelasi hotel, Nile Hotel, in acelasi pat.

A doua zi am pornit inapoi spre sud. Ne-am oprit in satele de pe drum, unde am fost mereu salutati cu drag de catre sudanezi si sudaneze, care sunt, cu siguranta, cei mai prietenosi oameni pe care i-am intalnit vreodata. Asta o spun toate ghidurile de calatorie, si nu e nici o minciuna. Nu vor bani, ca egiptenii, ci sunt prietenosi pentru ca se bucura sa vorbeasca cu straini, care nu trec prea des pe aici. Ne ureaza bine ati venit in Sudan, si se uita la noi ca si cum, cred, se uita taranii din Maramures sau Bucovina, daca le trece vreun negru prin sat. Seara am ajuns in Karima, la piramide (Sudanul are mai multe piramide decat Egiptul, chiar daca nu atat de impresionante). Am stat de vorba cu un batran stirb, imbracat in alb, cu un prosop infasurat in jurul capului, care mi-a explicat, prin semne, ca sotia lui a murit si e ingropata: Mi-a aratat par, sani, apoi a facut cu palmele o gramajoara mica de nisip, a pus o pietricica la inceputul si una la capatul gramajoarei, si mi-a aratat directia in care e mormantul. Mi-au dat lacrimile. Am urcat apoi pe muntele lui Amun, de langa piramide, impreuna cu o gramada de tineri si tinere sudaneze, ca sa vad apusul. Am coborat in viteza, prin nisipul de pe una dintre laturile abrupta a muntelui, unde picioarele mi se afundau pana la genunchi, ca in zapada pufoasa. A fost ca si cum as fi coborat un deal iarna, la noi, doar ca erau aproape 30 de grade, nisipul era cald si bland, si eram in Africa.

Aseara am intrat in Khartoum.

despre jurnalism

Posted in Uncategorized by sotron on August 9, 2009

…putin de tot, cateva lucruri citite, auzite in ultimele zile.

In and out. Acu doua seri, stateam sub o minunata luna plina, intr-o poienita din Harghita, la poalele unui munte care facea baie in ceata. Ei beau tuica, eu apa minerala. Bogdan mi-a spus un lucru foarte frumos: ce a zis Ikuru ca e jurnalismul: You have to get in, and then get out.

Jurnalism cetatenesc: E o dezbatere care se poate duce la nesfarsit, care pe mine ma depaseste, despre care nu pot sa zic nimic decat ca e mare, incontrolabila, si ca habar nu am ce urmeaza de aici, in ce directie se merge.  Aici – mai e nevoie de fotojurnalisti? http://www.lightstalkers.org/does-the-world-even-need-photojournalists 

Jurnalist la Reuters: Aici e o poveste din Somalia, despre un jurnalist somelez din Mogadishu. http://blogs.reuters.com/yourtake/2009/08/03/too-busy-with-pirates/

copiii din Odessa

Posted in Uncategorized by sotron on August 5, 2009

Cautand poze despre Odessa, unde va fi weekendul acesta cea de-a doua intalnirea a autostopistilor, am dat peste niste poze extraodrinare, cu niste copii ai strazii care isi injecteaza droguri. Fotoreportajul a castigat, in 2007,  locul I la Best of Photojournalism a National Newspaper Publishers Association,  si se afla aici: http://bop.nppa.org/2007/still_photography/winners/OES/75296/146446.html

Cum sa nu pleci?

Posted in Uncategorized by sotron on July 27, 2009

Un fel de review de carte. Rostul lumii, a lui Nicolas Bouvier

La numai 24 de ani, ziaristul elveţian Nicolas Bouvier, împreună cu prietenul lui, pictorul Thierry, au pornit într-o călătorie care a durat 1 an jumate, din Belgrad până la graniţa dintre Afganistan şi Pakistan. Se întampla în 1952 şi ei conduceau un Fiat Topolino vechi. Cartea a scris-o 10 ani mai târziu şi e plină de detalii, de atmosfera, de personaje vii şi de poveşti extraordinare sau obişnuite pentru o astfel de călătorie, toate văzute cu maturitate şi detaşare. Cei doi au pornit spre India cu bani pentru numai 4 luni. Restul i-au făcut pe drum. Nicolas încerca să vândă reportaje de călătorie în marile oraşe unde au poposit (adesea fără prea mult success, însă), iar Thierry încerca să vândă picturi. Au cântat şi desenat pentru bani, au fost primiţi şi ospătaţi în casele oamenilor, s-au îmbolnăvit şi au fost fericiţi.

Motto-ul cărţii este un citat din Shakespear: I shall be gone and live or stay and die. Iar în cuvânt înainte, Bouvier spune: O călătorie nu are nevoie de motive. Şi dovedeşte, în scurt timp, că-şi este sieşi suficientă. Crezi că vei face o călătorie, însă curând pricepi ca ea, călătoria, e cea care te face – sau te desface.

Drumul celor doi te ţine cu sufletul la gura, apoi te pierde în cele mai amănunţite detalii ale unul colţ de lume şi te face să visezi. Uneori te trezeşti tu însuţi în lumea aia, veche şi depărtată. Cunoşti mirosul Belgradului de acu 60 de ani, cântelecele ţiganilor sârbi, Turcia, iarna în cartierul armenesc din Tabiz, în Persia, apoi drumul chinuitor prin Sahara, Teheranul colorat şi gălăgios, plin de ghinioane pentru cei doi, sau Kabul-ul, o oază cosmopolită în inima lumii. După Afganistan, Bouvier a călătorit mai departe singur. A mers în India, Ceylon, apoi a urmat Japonia, călătorii care au fost povestite în două alte cărţi.

După ce ai terminat de citit Rostul lumii îţi dai seama că mai ai o singură soluţie ca să-ţi regăseşti liniştea: să începi să-ţi faci planuri şi să pleci în lume.

pe motocicleta

Posted in Uncategorized by sotron on July 16, 2009

E ora 6. Iar am intarziat, noroc ca de data asta nu observa nimeni. Trebuia sa ajungem la 5 jumate. In fata Academiei Militare, vreo 30 de oameni sunt adunati in jurul unei motociclete si a unui motociclist, fotojurnalistul Mihai Barbu, care e pregatit sa plece dintr-o clipa intr-alta in lume. Asa cum visam fiecare dintre noi, insa nu avem curajul. Fotograful Mihai Barbu si-a chemat prietenii la o cafea in sticla de pet de apa minerala si biscuiti, inainte sa porneasca la drum pe bune. Spre Mongolia. 21.000 de kilometri, vreo 4 luni. 

E ora 7. Mihai s-a imbratisat deja cu toata lumea, s-au facut poze de grup, s-a urcat pe motocicleta si dus a fost. Azi e in Kiev. Drumul lui e povestit in poze si text, pe www.mongolia.ro.

Cristina Garcia Rodero

Posted in Uncategorized by sotron on June 30, 2009

Cristina Garcia Rodero, membra Magnum Photos de anul asta.

foamete

Posted in Uncategorized by sotron on May 17, 2009

Ma aflu la un hotel de multe stele all inclusive de pe coasta turceasca a Mediteranei. In Marmaris. Sunt in restaurantul in aer liber unde sute de rusi, englezi, nemti si mai-stiu-eu ce alte nationalitati rad, beau, mananca. E o agitatie ingrozitoare si oamenii isi umplu farfuriile pana la refuz. Pentru ca e tarziu, mancarea din castroanele sau farfuriile de pe care se servesc turistii arata deja ca niste laturi, dezordonata, taiata, amestecata. Chelnerii culeg farfuriile de pe masa uneori aproape pline, pentru ca turistii nu pot sa manance tot ce si-au pus in farfurii. E o risipa de mancare infricosatoare. Ma intreb unde se duc toate resturile. Si totusi. In timp ce oamenii astia mananca mai mult decat pot duce, isi pun in farfurii mai mult decat pot manca, altii mor de foame in Asia, Africa, America de Sud. Unii mi-au raspuns la ingrijorarea mea: selectie naturala. Simplu si crud. O fi si asta, nu zic nu, dar incerc sa ma gandesc si altfel. Daca am fi in mijlocul oamenilor care mor de foame… la propriu, nu cum ma plang eu cand mi-e un pic foame: “Vai, nu mai pot, mor de foame”, nu ne-ar mai fi asa de simplu, zic.

Si pentru ca sunt altii care sunt in mijlocul lucrurilor si fac ceva, anul trecutWorld Food Program, program al ONU, a dat de mancare la 102 de milioane de oameni, din 78 de tari. Iata ce spun ei despre foamete, o harta a foametei, cam ce fac ei aici si unde dau de mancare aici, cu date despre fiecare tara.

Si un reportaj foto a lui Radu Sigheti, facut anul trecut in Etiopia, unde 9 milioane de oameni au fost afectati de seceta si 4 milioane jumate de oameni sunt amenintati de foamete si malnutritie. Date despre Etiopia aici.

Update: povestea trista etiopeana a lui Radu Sigheti, si aici, pe blogul reuters

Familia regala

Posted in Uncategorized by sotron on May 11, 2009

Zilele astea, pana 14 iunie, la Muzeul National de Istorie din Bucuresti – de pe Calea Victoriei – e o expozitie de fotografie care merita vazuta: Familia Regala. O istorie in imagini.

love story

Posted in Uncategorized by sotron on May 8, 2009

Baiatul timid incearca sa ajunga la fata de care e indragostit. O poveste simpla, pe care Nemescu a spus-o in cele mai dragalase feluri. Mihai si Cristina , cu baiatul uratel care trece peste tot felul de obstacole care il transforma intr-un barbat, dar in cele din urma ajunge la fata pe care o place. In Poveste la scara C, baiatul timid de 16 ani dintr-un cartier din Bucuresti e indragostit de vecina cu care se tot intalneste in lift, iar in Marilena de la P7, un pusti iubeste o prostituata.

Closer si Amato Opera

Posted in Uncategorized by sotron on May 4, 2009

Nu e chiar despre fotografi, dar profit de faptul ca Julia Roberts o joaca pe fotografa americanca Anna in acest film minunat al regizorului la fel de minunat Mike Nichols. De Mike Nichols nu am mai auzit pana acum, dar la o citire mai atenta a vastului imdb, am constatat ca a mai facut si alte filme foarte bune, dupa gustul meu. Primul sau film este, la fel ca si Closer si Biloxi Blues, o ecranizare a unei piese de teatru. Se numeste Who’s Afraid of Virginia Wolf, este din 66, cu Elisabeth Taylor si Richard Burton. Filmul e extraordinar de intens si bine jucat. E povestea unui cuplu, e o poveste despre iluzii, despre teama, despre o viata in care jocul, imaginatia, se impletesc cu realitatea atat de tare incat nu mai sti unde e granita. Sau daca macar e. Virginia Wolf nu are nici o legatura cu filmul. Atat in piesa de teatru cat si in film se canta “Who’s afraid of Virginia Wolf” in loc de “Who’s afraid of the Big Bad Wolf”, pentru ca drepturile pentru cantecul Disney din The Theree Little Pigs ar fi costat prea mult. Cel de-al doilea film al regizorului este The Graduate, un film dragut si amuzant, dar foarte diferit de primul, despre care mi se pare degeaba sa scriu, pentru ca pe asta cred ca l-am vazut toti.

Revenind la Closer, despre care poate as fi scris mai multe daca as fi reusit sa scriu chiar dupa ce l-am vazut de doua ori acu doua saptamana, m-au impresionat de bine dialogurile atat de faine. Practic, poate pentru ca e dupa o piesa de teatru, filmul are doar cateva scene foarte frumos facute.  Alice e o pustoaica de 20 de ani cu parul rosu si cizme cu toc inalt, o adolescenta frumoasa si debusolata, stripteusa venita din New York in Londra doar cu toalele de pe ea si o geanta, o Natalie Portman cu acelasi zambet dragalas pe care-l avea si la 12 ani cand juca in Leon; Dan e un scriitor netalentat care scrie necrologuri intr-un ziar. Anna e fotografa matura, proaspat iesita dintr-un divort, o femeie frumoasa (mie personal nu mi s-a parut niciodata ca Julia Roberts ar fi frumoasa, dar ii cred pe cei doi barbati din film, Dan si Larry) care, dupa cum zice cel de-al patrulea personaj, Larry, e o femeie depresiva care nu crede ca merita sa fie fericita. Mare psiholog acest Larry, Clive Owen, care joaca si in piesa de teatru, stomatologul cam frumos, pervers, aparent impulsiv, care insa isi calculeaza cu atentie victoria si se razbuna apoi cu o rautata umana.

Piesa de teatru se joaca si la noi, la Teatrul Foarte Mic, dar habar nu am cand. Daca aflati, spune-ti-mi, va rog, si mie.

Si pentru ca tot vorbesc de teatru, as putea sa trec, usor, la opera. Un story foarte frumos, una dintre acele povesti spuse in imagini care te fac sa zambesti, este Amato Opera, de pe Agence Vu, despre un teatru de opera din New York fondat in 48 de catre sotii Tony si Sally Amato. Locul a fost condus de cei doi pana in 2000, la moartea ei, cand toata treaba a ramas in carca lui. In ianuarie, in New York Times s-a anuntat ca la finele celei de-a 61-a stagiuni, in mai anul acesta, opera se va inchide. O poveste a aceluiasi loc, insa in imagini mai putin stralucitoare, dupa mine, a castigat locul 3 la Story, sectiunea Arts and Entertaiment, la World Press Photo. Aici.