21-27 decembrie – cum mi-am petrecut ziua mea si craciunul

Nici nu sunt sigura ce zi e astazi. Trebuie sa ma opresc din scris, sa ma uit la ceasul de la computer. E 27. Am plecat de acasa de vreo 3 saptamani, dar nici nu mai stiu exact ce zi era. Ar trebui sa caut prin mailuri data de pe biletul de avion. Oricum, dupa ce am calatorit cu autocar, avion, tren, feribot si masina de teren, am dormit pe canapea, in pat, in tren, pe puntea feribotului si in desert, am ajuns, in cele din urma, in minunatia asta de Khartoum. Nu as putea sa spun prea multe despre oras, pentru ca l-am vazut doar asa, in treacat, in drum spre casa in care o sa locuiesc. Pot, totusi, sa spun ca am vazut cel mai frumos apus de soare din viata mea. Pana acu cateva zile, spuneam ca nimic nu poate intrece apusurile din egipt. Insa culorile minunate in care s-a imbracat aseara cerul de deasupra caselor din pamant, fara acoperis, de la intrarea din Khartoum, nu se aseamana cu nimic.

Pe 21 decembrie, deci, a fost ziua mea. In Romania erau 20 de ani de la revolutie, si era frig din cate mi s-a spus. Cred ca inca e. Acolo unde eram eu, intr-o camera a unui hotel de pe o straduta din apropierea garii din Aswan, la ora 4 jumate s-a auzit rugaciunea de dinainte de rasaritul soarelui, de la moscheea din apropiere. M-a trezit, dar am adormit la loc. Colegele mele de camera, frantuzoaicele Amelie si Ana, pe care le-am cunoscut pe trenul cu care am venit in Cairo, nu au auzit nimic. M-am trezit pe la ora 8 si am intrat la baie tiptil, sa nu le trezesc pe fete, cu cartea Bible, Quo’ran and Science, pe care am primit-o cu o seara inainte de la un musulman cu barba si galabea alba, care vindea posetute si portmonee de piele pe strada care merge de-a lungul Nilului. M-a oprit sa-mi multumeasca pentru ca ii respect cultura si religia, pentru ca aveam capul acoperit. A fost prima zi din cele aproape 2 saptamani pentrecute in Egipt, cand mi-am acoperit capul, si am facut-o ca un fel de experiment, sa vad ce se intampla. Mi-a oferit apoi cartea asta, bucurandu-se ca sunt interesata sa-i cunosc religia. I-am spus ca i-o aduc inapoi cand ma intorc in Aswan. Din pacate, am lasat cartea pe geamul de la baie, si a cazut pe un acoperis, cand a inchis Ana geamul. Asa ca nu am reusit sa citesc decat primele cateva pagini.

Am fugit apoi sa scot banii de pe card. Toti banii mei (nu foarte multi, ce-i drept), pentru ca in Sudan nu merg bancomatele. Mi-am cumparat hartie igienica, paine pentru drum, o sticla de apa de un litru jumate, m-am mai bucurat putin de soarele frumos si de caldura blanda a iernii egiptene, am incercat sa cumpar o ultima esarfa cu 5 lire (2,5 lei), m-am intors la hotel, am strans rucsacul, sacul de dormit, le-am salutat pe Amelie (care statea la povesti in restaurantul hotelului cu un nubian din wadi halfa) si pe Ana (care dadea al mielea telefon la aeropoarte, incercand sa-si recupereze bagajele care i s-au pierdut in istanbul in urma cu vreo 4 zile), si am alergat sa iau un taxi care sa ma duca in port (imi pare rau ca am aflat abia apoi ca era si tren, care m-ar fi costat de 40 de ori mai putin).

Din fericire, nu am intrebat la ce ora sa fiu pe feribot, ci am luat de bun ce scria prin ghiduri, asa ca am ajuns doar la ora 12, pe cand ceilalti europeni erau pe vas de la 8 dimineata, iar noi am plecat abia la 6 seara, dupa lasarea intunericului.

Am ajuns in port, si am inceput sa trec prin cele vreo 6-7 controale de bagaje si pasaport si viza ale egiptenilor. Hamali duceau in spinare cutii de carton uriase. Altii trageau carucioare vechi incarcate ridicol de mult cu geamantane mari, frigidere si televizoare, plase, sacose. Arabii si negri se certau, plecau, veneau, radeau, se bagau in fata, se impingeau, incercau sa intre cu saci pe care sa nu-i cantareasca, ca sa nu plateasca pentru ei. Negresele purtau cele mai colorate rochii si saluri, pe care le voi vedea mereu de acum inainte, diferite de hainele sumbre ale egiptencelor din Cairo. Am reusit mereu sa intru in fata, fiind femeie si alba, carand un rucsac urias in spinare. Fiecare politist care mi-a verificat pasaportul, sau viza, sau mi-a pus vrun timbru sau vreo stampila sau vreo semnatura, mi-a zambit prietenos si mi-a urat Welcome to Egypt, desi eu tocmai urma sa plec din Egipt. In vreo ora am reusit sa ajung la ultimul control inainte de a ma urca pe feribot, unde am cunoscut un neamtul de 70 de ani, simpatic, cu barba alba si palariuta, un fel de Mos Craciun, care locuia in Africa de Sud de 43 de ani, si care si-a trimis masina in Germania, a plecat si el dupa ea, si se intorcea la Cape Town, singur, in speranta ca o sa ajunga pana de ziua lui, la finele lui februarie. Pe vas am mai cunoscut un italian care urma sa se plimbe singur, cu mijloace de transport in comun, prin Sudan, trei sarbi care se indreptau spre Cape Town cu rucsacele in spate, care mai de care mai mic, pe Frank, un oldandez de 61 de ani, care mergea cu bicicleta din Cairo in Khartoum, si care publicase deja zece carti despre calatoriile lui prin lume cu bicicleta. In vara lui 89 a fost in Roamania, pe care a strabatut-o in sase zile. Isi amintea ca oamenii nu aveau de unde sa-si cumpere de mancare. Ca a avut noroc ca avea mancare la el, si ca, daca incerca sa vorbeasca cu cineva, oamenii ii intorceau spatele, pentru ca le era teama sa vorbeasca cu straini.

I-am cunoscut pe suedezul Joakim si pe iubita lui, englezoaica Dawn, care se indreptau spre Africa de Sud, si l-am reintalnit pe australianul Justin (pe care l-am cunoscut cu o seara inainte cand am cumparat biletul), care vroia sa ia cu el un catelus pe care-l gasise in Egipt si vroia sa-l salveze de musulmani, care nu iubesc deloc cainii. Incerca acum sa-l transporte in Sudan, insa nu l-au lasat sa urce cu el pe feribot, asa ca a platit 80 de lire (9 euro), ca sa-l poata lasa pe platforma care transporta marfa si masinile. Povestile lor mi-au dat curaj, incredere si optimism.

Seara am povestit despre Kundera, Eliade, constelatii, calatorii si India, cu Justin si cei trei sarbi. Noaptea am dormit pe punte, sub stele, infofolita in sacul de dormit, printre sutele de arabi, negri si negrese, si sacosele lor de cele mai neasteptate forme si materiale. M-a trezit iar rugaciunea de dinaintea rasaritului. Cativa dintre calatori, cu vanataia pe frunte pe care o vezi la atatia musulmani, din cauza rugaciunii, au ingenunchiat cu fata la Mecca, in timp ce din difuzoare rasuna Coranul. Pe la ora 9 am trecut pe langa impresionantul Abu Simbel, pe care l-am fotografia toti, africani si vestici, deopotriva, iar la 12 am ajuns la Wadi Halfa. Pana m-am dat jos de pe feribot, completasem deja vreo 3 hartii pe care mi-am scris numele, nationalitatea, religia, varsta, numarul vizei, etc, etc. Am trecut de frontiera aratandu-mi pasaportul si bagajele de mai multe ori, si in sfarsit, am intrat in Sudan!

Am mers pe jos vreo 2 km prin desert spre oraselul propriuzis, de-a lungul singurei sosele care leaga nordul de Khartoum, construita de doar cateva luni. Femei in rochii colorate, razand, mergeau la fantana sa ia apa. Din cand in cand mai trecea cate un pick up truck Toyota, sau vreun om calare pe magar. Wadi Halfa e un capat de lume, e un loc fantastic, parca dintr-o alta realitate, diferita de cea in care ne aflam. Aici nu se intampla nimic, si totusi are un farmec ca nici un alt loc in care am fost vreodata. Am aflat apoi ca acelasi lucru il spune si un scriitor spaniol (al carui nume nu mi-l amintesc acum) care a calatorit prin Africa. Mi-am petrecut noaptea intr-un pat sudanez, din impletituri intr-un “hotel” asemanator cu cele mai ieftine cazari de la Vama Veche, pentru care am platit echivalentul a 2 dolari jumate.

A doua zi, primele cateva ore am alergat de la un birou la altul, si apoi inapoi, si apoi la altul, si apoi inapoi pentru o semnatura, o stampila, un timbru, o verificare, o alta viza, in incinta politiei de emigrari. Urma sa ma inalnesc seara cu Raluca si un grup de oameni la Karima, undeva la mijlocul drumului. M-am zgarcit de 70 de lire sudaneze, si bine am facut. Unul dintre autocarele in care as fi putut sa fiu a mers 100 de km, dupa care s-a rasturnat. Lumea spunea ca au murit mai multi oameni. Am ramas, deci, cu ceilalti care-si asteptatau masinile, care ajungeau la o zi dupa feribot. Am inceput sa simt tot mai mult valoarea aproape nula pe care o are timpul in Africa, si nepasarea oamenilor la trecerea lui. In timp ce europenii se grabeau, vroiau sa-si scoata masinile de pe platforma inainte de ora 5, cand se inchidea frontiera, africanilor care descarcau (masinile nu puteau fi luate decat dupa ce era data jos toata marfa), nici ca le pasa. Faceau pauze de masa, pauze de ras, pauze in care se certau. Din vreo 20-30 de hamali, doar vreo 4 lucrau. Ceilalti vorbeau, dadeau indicatii, radeau, se plimbau. Politia de frontiera a asteptat insa, pana la ora 6 jumate, in schimbul a unei sume mici de bani.

Mi-am petrecut noaptea in desert, nu departe de Wadi Halfa, impreuna cu cuplul suedez-englezoaica, a caror Land Rover avea un cort pe acoperis si un pat inauntru.

A doua zi era 24. M-am trezit in ajunul Craciunului intre dune de nisip, am mancat lapte cu cereale, ne-am facut poze si am pornit spre sud. Undeva, la mijlocul drumului intre Wadi Halfa si Karima, m-am intalnit cu grupul cu care era Raluca, si m-am intors in Wadi Halfa. Seara de ajun am petrecut-o band ceai pe una dintre cele patru terase din localitate. Am dormit la acelasi hotel, Nile Hotel, in acelasi pat.

A doua zi am pornit inapoi spre sud. Ne-am oprit in satele de pe drum, unde am fost mereu salutati cu drag de catre sudanezi si sudaneze, care sunt, cu siguranta, cei mai prietenosi oameni pe care i-am intalnit vreodata. Asta o spun toate ghidurile de calatorie, si nu e nici o minciuna. Nu vor bani, ca egiptenii, ci sunt prietenosi pentru ca se bucura sa vorbeasca cu straini, care nu trec prea des pe aici. Ne ureaza bine ati venit in Sudan, si se uita la noi ca si cum, cred, se uita taranii din Maramures sau Bucovina, daca le trece vreun negru prin sat. Seara am ajuns in Karima, la piramide (Sudanul are mai multe piramide decat Egiptul, chiar daca nu atat de impresionante). Am stat de vorba cu un batran stirb, imbracat in alb, cu un prosop infasurat in jurul capului, care mi-a explicat, prin semne, ca sotia lui a murit si e ingropata: Mi-a aratat par, sani, apoi a facut cu palmele o gramajoara mica de nisip, a pus o pietricica la inceputul si una la capatul gramajoarei, si mi-a aratat directia in care e mormantul. Mi-au dat lacrimile. Am urcat apoi pe muntele lui Amun, de langa piramide, impreuna cu o gramada de tineri si tinere sudaneze, ca sa vad apusul. Am coborat in viteza, prin nisipul de pe una dintre laturile abrupta a muntelui, unde picioarele mi se afundau pana la genunchi, ca in zapada pufoasa. A fost ca si cum as fi coborat un deal iarna, la noi, doar ca erau aproape 30 de grade, nisipul era cald si bland, si eram in Africa.

Aseara am intrat in Khartoum.